De ce?

De ce e atât de ușor să-ți încalci cuvântul, dar e al naibii de greu să te ții de promisiune? De ce minți în halul ăsta și ai pretenția ca tu să nu fi mințit? De ce provoci suferința iar tu nu suferi? De ce iei dacă nu dai nimic? De ce râzi, dacă nu îi poți face pe alții să zîmbească? De ce alegi atât de ușor răul și îți bați joc de bine? Unde e logica?

Vis

Iarnă. Zăpadă. Temperaturi cu - în față. Afară ninge cu fulgi mari, vântul este inexistent, așadar am parte de un peisaj euforic. Puțin trecut de orele 19. Extrem de obosită, după o zi plină de handbal, mă uit prin geamul sălii de sport..afară, la minunații fulgi de nea. În sală e o gălăgie aproape insuportabilă, încă se dispută ultimul meci al zilei. Absorbită de gânduri, idei și de peisajul de afară, nu aud nimic din ceea ce se petrece in jurul meu. La un moment dat simt că cineva e in spatele meu și o mână mă atinge pe umăr. Mă întorc...o privire caldă mă invită afară. Mă iei de mână și pășim în peisajul acela extraordinar...mă aplec, iau puțină zăpadă și o arunc spre tine. Îmi zâmbești, apoi alergi spre mine și mă iei în brațe. Râdem, cântăm, ne simțim bine. Apoi facem așa cum mi-ai promis : îngerași în zăpadă. Ne ridicăm și îi botezăm: Pic și Poc! Când încep să simt frigul, mă iei de mână și ne urcăm în mașină. Plecăm. Pe drum, oprim undeva pentru a ne lua două cafele fierbinți...și iar la drum. Oprim în afara orașului, undeva de unde putem vedea cerul în toată splendoarea lui...și începem să povestim...și povestim...

?

Da, eu am prieteni...mulți și buni. Din punctul ăsta de vedere pot spune că sunt o persoană extrem de norocoasă. Întotdeauna ajut, sunt alături de ei, îi ridic de acolo de jos, îi îndulcesc...le sunt prietenă. De ce însă, atunci când vine vorba de mine, de persoana mea, care teoretic ar trebui să o poziționez liniștită pe locul 1, nu pot să fac nimic? Uit de dorință, uit de putere, uit de optimism...de fapt nu, nu uit, ci îmi e frică să acționez. De ce am nevoie? De o palmă? Nu...am primit deja prea mult și...degeaba? Un șut în fund? Același rezultat...Îmi e dor de mine!

E trist...dacă nici eu nu pot, atunci cine? :)

Mi-e dor...2

Când ești acolo, când faci lucrurile alea zi de zi, când totul ți se pare o rutină, începi să nu apreciezi tot ceea ce merită așa cum trebuie. Însă după ce pleci și stai o perioadă departe de toate lucrurile alea, revin amintirile, apare melancolia și începi să simți lipsa tuturor. Întotdeauna am avut alături mulți prieteni, însă niciodată nu i-am apreciat așa cum ar fi trebuit. Faptul că pleci și stai singur/ă o perioadă te face să deschizi ochii în privința multor lucruri. Așa am văzut cine îmi este prieten cu adevărat, așa am învățat să apreciez lucrurile simple fără de care viața mea ar fi o banalitate totală...așa am învățat că îmi e dor de România, că nicăieri nu e mai bine ca acasă!

Încă puțin si vin acasă!